in
Comentariile sunt închise pentru a) Istoric

Ca geneză, regiunea avută în vedere s-a scufundat faţă de munţii înconjurători în neozoic (etapa badenian), ca şi celelalte depresiuni din vestul Munţilor Apuseni. Dealurile de Vest sunt foste câmpii de acumulare litorală din perioada pliocenului, continuate pe uscat cu acumulări continentale de tip piemontan.

Depresiunea s-a scufundat pe linii de falii faţă de munţii limitrofi. Dealurile Holodului s-au format prin depunerea depozitelor sedimentare neozoice peste un fundament permo-triasic, datorită mărilor care s-au succedat în acest bazin sedimentar2, sedimentele depuse anterior fiind apoi modelate rezultând relieful actual. Modelarea reliefului a fost dată, în primul rând, de către râurile care urmăreau marea în retragere.

Alcătuirea geologică cuprinde pietrişuri, nisipuri, gresii intercalaţii de argile şi conglomerate.
Formarea acestei unităţi geografice explică şi tipul unităţii de relief: este o unitate piemontană cu înclinare monoclinală, relativ redusă, dinspre zona montană spre zona de câmpie (N spre S). Cursurile de apă au fragmentat piemontul, astfel că aspectul actual este de dealuri prelungi situate discontinuu.
Râurile nu numai că au dat un relief de eroziune, ci au determinat şi acumulări aluvionare de-a lungul luncilor lor, în timpul cuaternarului.

În sedimentele marine depuse de fostele mări, râurile au modelat dealurile actuale ale depresiunii, dealuri care au o structură piemontană (adică, stra- turile se înclină lin spre axul depresiunii).

Întreaga zonă la sud de Crişul Repede a judeţului Bihor este destul de puţin documentată din punct de vedere arheologic. Acest lucru afectează în special cunoaşterea preistoriei în această zonă, perioadă pentru care arheo- logia furnizează singurele informaţii.

Acest lucru afectează şi cunoaşterea primelor manifestări ale civilizaţiei umane în zona ocupată în prezent de unitatea administrativ-teritorială, comuna Pomezeu – cu localităţile sale com- ponente. Această lipsă de descoperiri arheologice nu presupune faptul că acest spaţiu a fost ocolit de purtătorii diverselor culturi preistorice, ci lipsa unei cercetări arheologice în zonă a făcut ca teritoriul comunei Pomezeu să fie atât de puţin documentat în zorii civilizaţiei umane.
Descoperirile arheologice făcute în localităţile apropiate, cum ar fi cele de epocă neolitică de la Răbăgani, peştera Meziad, Zăvoi, sau cele de epocă eneolitică de la Pocola, Sânnicolaul de Beiuş, de epoca bronzului de la Roşia, Răbăgani, Hodiş, de epocă dacică şi romană de la Cociuba Mare, Cărăsău, Căpâlna, Petrani1 ne permit să schiţăm evoluţia acestei zone pe parcursul preistoriei, ţinând cont de evoluţia fenomenului cultural-istoric din nord- vestul României în general şi sud-estul Bihorului mai ales, unde descoperirile arheologice vin să contureze aceste ipoteze.

Primele două perioade preistorice sunt paleoliticul şi mezoliticul. Este
vorba de etapa cea mai lungă ca durată din preistoria omenirii, dar şi cea mai puţin cunoscută. Primele urme de activitate ale celor mai vechi hominizi de pe teritoriul României datează de acum 1,5 milioane de ani şi au fost depistate în zona deluroasă dintre râurile Olt şi Argeş.

Omul acelor vremuri avea ca principale activităţi vânătoarea şi culesul. Acest fapt a determinat un mod de viaţă nomad, de continuă căutare a vânatului şi a rădăcinilor, tuberculilor sau fructelor oferite de vegetaţie. În sprijinul acestor afirmaţii stă şi faptul că aşezările acestor comunităţi au un pregnant caracter de adăpost sau de tabere de vânătoare, având o durată scurtă de existenţă.

Pe teritoriul României, către sfârşitul mezoliticului, apar primul animal domesticit – câinele – şi probabil primele indicii privind cultivarea intenţio- nată a câtorva specii de plante.
Cel mai adesea, oamenii paleoliticului se adăposteau în peşteri sau lângă peretele unei stânci, acestea necesitând un minimum de efort în vederea amenajării spaţiului pentru locuit.

Aşa este şi cazul locuirilor umane din această perioadă a peşterilor din Munţii Apuseni, dar care ne oferă puţine informaţii din cauza modului precar în care s-au păstrat vestigiile arheo- logice2. Totuşi, avem câteva date care ne conduc la concluzia că această parte a Bihorului a fost locuită începând din paleoliticul inferior (cca 800.000 de ani în urmă).
De-a lungul paleoliticului şi mezoliticului, atitudinea omului faţă de lumea înconjurătoare nu a înregistrat nicio transformare radicală.

Omul se mulţumea să ia ceea ce i se oferea de către natură. La sfârşitul mezoliticului însă, atitudinea omului faţă de mediul ambiant a suferit o schimbare cu consecinţe revoluţionare pentru specia noastră.
Această primă „revoluţie” a transformat oamenii din culegători în producători, stăpâni pe resursele lor alimentare. Ei au început să însămânţeze, să cultive pământurile şi să îmbunătăţească recoltele prin selecţionarea plan- telor, precum şi a pomilor fructiferi. De asemenea, omul a reuşit să îmblân- zească unele specii de animale, oferindu-le hrana zilnică şi protecţia sa.

Aceste două fenomene sunt strâns legate între ele3. Noul tip de economie s-a resimţit în primul rând în creşterea curbei demografice.

Locuinţele erau familiale, cu un număr destul de mic de membri. În general, bordeiele sunt primele locuinţe realizate într-o aşezare5. Aceste bordeie erau săpate în pământ 60-90 cm, peste groapă fiind ridicată o structură de lemn de tip acoperiş în două ape, uneori având două încăperi. Forma lor era rectangulară sau ovală cu vatra de foc în interior. Locuinţele de suprafaţă aveau o formă rectangulară, uneori cu două încăperi şi o groapă de provizii. Podeaua caselor era din lemn despicat, din lut bătătorit sau din pietre de râu.

Acoperişurile erau în două sau patru ape, fiind realizate din paie sau stuf. Vetrele de foc se aflau în interiorul locuinţelor şi mai rar în exterior şi erau de formă rectangulară, semicirculară sau ovală, ele putând fi adâncite, cu groapă pentru cenuşă, cu gardină şi simple. Cuptoarele cercetate sunt puţine, ele fiind folosite pentru coacerea mâncării (pâine), uz gospodăresc şi pentru ars ceramica.
Ceramica culturii Starčevo-Criş era bine lustruită – aproape de luciul metalic, aspect monocrom6; vopsită cu pastă roşie, albă, crem cu puncte alungite dispuse în benzi verticale, buline ordonate în zigzag, triunghiuri.

Repertoriul formelor ceramice era foarte sărac, fiind alcătuit din: străchini, castroane globulare şi boluri cu picior inelar. Vasele antropomorfe, din ultima fază a culturii, sunt considerate ca piese de cult, fără a li se cunoaşte totuşi funcţionalitatea.
Descoperirea unor idoli antropomorfi şi zoomorfi, a sceptrelor, ne determină să credem că exista o viaţă comunitar-religioasă foarte bine închegată. Idolii zoomorfi redau foarte realist animale domestice, sălbatice şi păsări. Prezenţa acestor reprezentări, în toate aşezările aparţinând culturii Starčevo-Criş, indică existenţa unor sărbători şi ritualuri legate de creşterea animalelor şi vânătoare7. Idolii antropomorfi sunt mai stilizaţi şi respectă anumite canoane.

Se cunosc mai ales idoli feminini care sunt de mai multe tipuri. Acest tip de piese pare să fie strâns legat de cultul fecundităţii şi fertilităţii.
Din seria reprezentărilor ceramice fac parte şi altăraşele ceramice de mici dimensiuni şi de diverse forme. Ele aveau trei funcţii: rol magic pentru arderea ofrandelor sau a unor mirodenii cu ocazia unor sărbători, un rol pur funcţional în iluminat şi ca suport pentru idoli.
Obiectele realizate din lut sunt puţine şi se leagă de ocupaţii, mai ales, de pescuit, fiind specifice aşezărilor care se aflau în apropierea unui curs mare de apă. S-au descoperit greutăţi pentru năvod, sau pentru alte între- buinţări; ele au diverse forme: ovale, sferice, conice, cubice.

Deşi se cunosc peste 100 de aşezări aparţinând acestei culturi, informa- ţiile sunt minime. Dacă ţinem cont de tipologia geografico-etnografică a aşezărilor care reflectă structural diferenţele dintre ele, atunci putem remarca două tipuri principale: aşezări compacte (majoritatea) şi aşezări răsfirate.

Primele au o suprafaţă în general mică de locuit fiind amplasate pe o formă de teren bine determinată: promontoriu, terasă ş.a.m.d. Al doilea tip include aşezările aflate în locuri deschise, fără limite naturale clare unde locuinţele sunt împrăştiate, ori poate organizate în grupuri. Putem deosebi aşezări de lungă durată şi aşezări sezoniere. Întinderea aşezărilor variază de la cele sub
1 ha (unde presupunem că se aflau până la 20 de locuinţe) şi până la cele cu o suprafaţă de peste 2 ha şi care aveau probabil peste 50 de locuinţe. Majori- tatea sunt de până la 2 ha.
Mobilitatea purtătorilor acestei culturi poate fi explicată prin cauze cum ar fi de exemplu intensificarea activităţii de creştere a animalelor domestice (ceea ce necesita căutarea continuă de păşuni) şi începutul metalurgiei aramei.
Locuinţele acestei culturi conţin un bogat material ceramic, element de cultură indispensabil în analiza fenomenului cultural (durată şi evoluţie). Formele ceramice prezintă o varietate relativ mare14: pahare (cel mai repre- zentativ tip ceramic pentru olăria acestei culturi), căni, vase de provizii, borcane, oale, boluri cu picior, pocale cu picior înalt (gol pe dinăuntru şi perforat), cupe, vase miniaturale.

Ornamentaţia ceramicii acestei culturi este considerată sărăcăcioasă şi rigidă datorită numărului mic de elemente orna- mentale: proeminenţe, perforaţii şi impresiuni (folosit cel mai frecvent într-o varietate bogată de forme)15. Purtătorii culturii Tiszapolgár renunţă la pictarea vaselor cu toate că procedeul era bine cunoscut şi larg folosit în neoliticul târziu sau în culturile eneolitice contemporane învecinate (de ex. cultura Cucuteni). Alte piese realizate din lut erau greutăţile pentru războaiele de ţesut (de tip vertical), fusaiolele, linguri din lut, figurine zoomorfe.

Epocii neolitice îi urmează o perioadă de tranziţie la epoca bron-
zului. Componentă importantă a proceselor care au marcat finalul perioadei eneolitice, cultura Coţofeni (3000-2500 î.C.) a contribuit totodată substanţial la naşterea civilizaţiei epocii bronzului în spaţiul transilvănean.
Purtătorii acestei culturi sunt caracterizaţi de un stil de viaţă mobil, datorită modului de viaţă predominant pastoral – în continuă căutare de păşuni.
Pornind de la formele de relief pe care sunt amplasate locuirile Coţofeni, se disting aşezări pe forme de relief joase (grinduri, pe terase) şi aşezări pe forme de relief înalte (pe boturi de deal, pe vârfuri stâncoase, în peşteri). Ceea ce trebuie remarcat în general privind aşezările culturii Coţofeni este faptul că marea majoritate a descoperirilor reprezintă locuiri modeste ca întindere în timp şi spaţiu, situaţie care indică o preponderenţă alocuirii de tip sezonier, o mobilitate crescută a unor comunităţi restrânse, determinată în principal de o anumită strategie de subzistenţă.
Cercetările sistematice reduse nu permit consideraţii prea ample privind tipurile de locuinţe şi mai ales modul lor de amplasare în interiorul aşezărilor. Cu toate acestea, există o serie de observaţii stratigrafice, care ne permit să oferim o clasificare a principalelor tipuri de locuinţe în: locuinţe de suprafaţă şi locuinţe adâncite (bordeie). Bordeiele pot avea forme circulare sau ovale, mai rar, rectangulare, adâncimea lor de la nivelul de călcare variind între 0,40 şi 1,50 m, unele fiind prevăzute cu un prag sau treaptă pe una dintre laturi.
Sistemele de subzistenţă şi strategiile de exploatare a resurselor naturale n-au fost analizate decât sumar în studiile consacrate perioadei eneolitice şi începutului epocii bronzului pe teritoriul României. Modificările care au survenit în această etapă, concretizate în noi strategii de producţie şi distri- buţie a hranei, au fost menţionate doar la modul general, fără a exista suportul documentar necesar. Şi pentru cultura Coţofeni s-a afirmat o pronunţată tendinţă de mobilitate, reflectată prin numărul mare de locuiri sezoniere, socotindu-se că ea ar fi creaţia unor grupuri de păstori nomazi sau semi- nomazi, teorie combătută ulterior.
În cadrul ceramicii se pot distinge două grupe principale: ceramica fină şi cea grosieră. Ceramica fină cuprinde vasele confecţionate dintr-o pastă omogenă având ca degresant nisip. Pasta este bine frământată, modelarea pereţilor este atentă, grosimea lor fiind redusă şi destul de uniformă. O mare atenţie s-a acordat prelucrării suprafeţei exterioare şi interioare a vaselor, aceasta fiind lustruită în majoritatea cazurilor. În ceea ce priveşte gama cromatică a ceramicii fine, în general predomină cenuşiul.

După perioada de tranziţie, comunităţile epocii bronzului redevin
stabile, economia fiind bazată în principal pe agricultură – care presupunea un sedentarism accentuat.
Această mare perioadă din preistoria României a reprezentat şi o etapă deosebit de importantă în procesul de sinteză culturală, etnică şi lingvistică a triburilor tracice din spaţiul carpato-danubian şi a început practic în perioada anterioară cu fenomenul de indo-europenizare; a continuat apoi cu cristalizarea populaţiilor proto-tracilor (culturile Otomani, Wietenberg, Mureş, Tei, Monteoru) şi apoi în prima epocă a fierului (Hallstatt) când se petrece individualizarea ramurii nordice a tracilor din care se va dezvolta populaţia daco-getică (perioada La Tène).

Descoperiri arheologice indică spaţiul transilvănean ca un loc de intersecţie a civilizaţiilor pe parcursul întregii epoci a bronzului, un punct de întâlnire a influenţelor culturale venite din diferite regiuni, dar şi un centru care a iradiat bunuri şi tradiţii în Bazinul Carpatic şi chiar mai departe, spre nord până la Marea Baltică.
Perioada timpurie a epocii bronzului timpuriu reprezintă încă o peri- oadă obscură în Crişana, începutul noii epoci rămânând una din cele mai disputate probleme ale arheologilor români. Oricum, rezultatele seriilor de analize cu C14 făcute pentru spaţiul central-european indică o desfăşurare a manifestărilor specifice bronzului timpuriu în intervalul 2500-1700 î.C.41.
Primul complex cultural specific bronzului timpuriu în acest spaţiu este cultura Makó42. Cronologic, descoperirile de tip Makó sunt urmate de cele aparţinând culturii Nyírség43. Pe parcursul celei de-a doua etape a bronzului.
Istoria dacilor din Crişana nu este oglindită aproape deloc în izvoarele literare antice49. Asta şi pentru că după cucerirea regatului şi transformarea Daciei în provincie romană, zona situată la vest de Munţii Apuseni va constitui teritoriul dacilor liberi. Descoperirile arheologice din acest areal constituie astfel ceea ce cercetătorul Sever Dumitraşcu a denumit „cultura materială dacică de epocă romană din Crişana în secolele II-IV d.C.”50. Graniţa imperiului se întindea de la castrul roman de la Micia situat pe Mureş până la castrul de la Bologa de pe valea Crişului Repede, trecând peste culmile Munţilor Bihorului şi ai Vlădesei.
Ca o caracterizare generală, conţinutul principal al culturii materiale este de factură rurală, fiind determinat de tipul de locuinţe, unelte şi ceramică. În acest spaţiu, cultura materială a dacilor liberi în secolele II-IV d.C. nu este altceva decât cultura materială a vechilor comunităţi dacice51 influenţată de cultura romană.
Ceramica este de două categorii: lucrată cu mâna, realizată din pastă poroasă şi de culoare negricioasă (ceaşca şi vasul-borcan), şi lucrată la roată, de culoare cenuşie şi cărămizie (oale, castroane, căni, amforete, fructiere, chiupuri). Aceste vase erau ornamentate cu brâuri şi butoni, cea realizată la roată fiind adesea lustruită.
Creşterea bruscă a circulaţiei monetare romane imperiale după anul
106 d.C., în teritoriile dacilor liberi din Crişana, teritoriu rămas în afara provinciei, a fost determinată de noile circumstanţe politice create prin cucerirea Daciei de către romani, de avântul economic al noii provincii, care implică şi zonele neocupate de romani.

Comparativ cu prima jumătate a secolului I î.C., în perioada 106-193 d.C. se cunoaşte o scădere numerică de tezaure, dar în acelaşi timp o substanţială creştere a volumului de piese cuprinse de unele dintre aceste tezaure şi o dublare a numărului pieselor izolate. Calea principală de pătrundere a monedei romane în zonele neocupate a fost fără îndoială cea comercială. Însă, datorită faptului că relaţiile dintre daci şi romani nu au fost întotdeauna cele mai paşnice, s-a apreciat că o parte din cantitatea de monedă a ajuns în zonele libere şi prin plata unor stipendii de către romani dacilor din vecinătatea provinciei.

Marea invazie tătară din anul 1241, care a devastat Oradea şi partea de sud-vest a comitatului, nu credem să fi atins şi ţinutul Pomezeului. Din relatările călugărului Rogerius, surprins de tătari în Transilvania, reiese doar că unul dintre locurile sale de refugiu, în afara codrilor, a fost bazilica de la Tămaşda, Pons Thome (Podul lui Toma) în documentul din anul 1241, târg german aflat totuşi la o distanţă relativ mare pentru acele vremuri faţă de Pomezeu. Arealul acestuia, aflat în afara drumului principal, care venea dinspre interiorul arcului carpatic spre centrul Ungariei şi străbătea valea Crişului Repede, a fost cruţat de acest teribil eveniment.
Atestarea documentară a localităţilor comunei Pomezeu este extrem de interesantă din punct de vedere cronologic. Analiza în paralel a acestor măr- turii credem că este soluţia cea mai bună pentru a avea o viziune relativ unitară asupra primelor mărturii ale localităţilor noastre. Fără a intenţiona o departajare legată de importanţa acestora în Evul Mediu, trebuie totuşi menţionat faptul că Pomezeul, Câmpani de Pomezeu şi Spinuş de Pomezeu se remarcă mai ales datorită menţionării documentare ceva mai timpurii, dar şi concomitent cronologic, urmate totuşi foarte devreme şi de asemenea concomitent şi de Coşdeni, Hidiş, Sitani şi Vălani de Pomezeu.

Anii sunt 1492 în cazul primelor trei şi 1508 pentru restul celor patru localităţi pomenite. Treptat Pomezeul se va impune, devenind la un moment dat cea mai impor- tantă localitate dintre cele analizate.
Primele trei aşezări pomenite documentar sunt Pomezeul, Câmpanii de Pomezeu şi Spinuşul de Pomezeu, toate în anul 1492. Pomezeul apare în documentul din anul 1492 sub numele de Papmezeye, fiind situat pe dome- niul puternicei familii nobiliare Telegdy. Câmpani de Pomezeu, pomenit documentar în acelaşi an 1492, apare la 1508, într-un alt document, ca fiind pomenit cu numele de Kispapmező, realitate care poate sugera o anumită concordanţă istorică cu Pomezeul, mai ales în secolele XV-XVI.

Apropierea celor două sate medievale ne duce logic la afirmaţia că şi Câmpanii de Pomezeu se aflau pe întinsele domenii ale familiei Telegdy. În sfârşit să amintim a treia localitate analizată, Spinuşul de Pomezeu, care la 1492 este atestat sub numele de Thwys, ca la 1508 să îl găsim pomenit cu acelaşi nume, doar puţin schimbat: Thywys, proprietarul satului fiind acelaşi mare nobil.

Micii cneji şi voievozi români şi-au constituit privilegiile îndeosebi sub domnia regelui Sigismund de Luxemburg (1387-1437). Au provenit cu precădere din rândul slujitorilor cu rosturi militare, datorând fidelitate, adică ajutor şi sfat magnatului aidoma celorlalţi nobili faţă de rege. În cazul nobililor condiţionari din Bihor, ei făceau parte din structurile militare ale domeniului episcopal de Oradea, participând în caz de nevoie la reprimarea dezordinilor şi nesupunerilor interne.

În caz de război al ţării erau integraţi în banderia episcopală14. În funcţie de numărul de iobagi şi venituri, aceşti nobili (voievozi) datorau unele prestaţii în muncă, produse şi eventual bani. La rându-i, stăpânul domeniului datora acestor nobili condiţionari protecţie faţă de alţi potentaţi, le respecta privilegiile şi le asigura proprietatea care le aducea veniturile.
Din punct de vedere juridic şi pentru pricini mai mărunte, în cadrul obştii, judecata se făcea în mod tradiţional, după „legea românească” (jus valachicum). Doar în cazuri speciale, legate îndeosebi de diferende de pro- prietate, se apela la forul superior, cel episcopal, iar după desfiinţarea epis- copiei catolice de Oradea, la 1557, la căpitanul cetăţii de Oradea. Membrii scaunului de judecată erau aleşi, pe o perioadă de şase luni, între sărbătoarea de Sf. Ilie şi cea a Bobotezei.

Este interesant de amintit faptul că juraţii aleşi erau scutiţi de sarcinile iobăgeşti către episcopie pe perioada îndeplinirii obligaţiilor de judecată. Pricinile care erau judecate se refereau la românii trăitori în Ţara Beiuşului, juraţii fiind obligaţi să urmărească dacă sentinţa dată de scaunul de judecată era dusă la îndeplinire.

Astfel, deja în anul 1474 este consemnată o incursiune turcească care atinge cetatea Oradea, fără ca aceasta să poată să fie cucerită. Credem că, pentru moment, cel mai mult de suferit a avut doar zona de câmpie a comitatului Bihor, arealul Pomezeului fiind, se pare, cruţat de acest atac. Prima jumătate a secolului al XVI-lea aduce transformări dramatice ale arealului central-european.

Ofensiva unuia dintre cei mai mari sultani otomani ai tuturor timpu- rilor, Soliman Magnificul, duce la căderea succesivă a puternicei citadele a Belgradului, la 1521, la prăbuşirea militară a Ungariei la Mohács, la 1526 şi la transformarea Ungariei centrale, la 1541, pentru un secol şi jumătate în paşalâc turcesc.

Este foarte adevărat că, în vara anului 1526, când armata regatului maghiar avea nevoie de toate forţele sale armate, voievodul arde- lean Ioan Zápolya nu se supune, aşteptând deznodământul bătăliei, cu toate oştile sale, la est de Tisa. Este în fapt o nouă dovadă a politicilor autonome promovate în multe momente, unele de mare restrişte pentru regat, de către voievozii ardeleni.

Privind din perspectiva istoriei Transilvaniei, atitudinea lui Zápolya nu este deloc întâmplătoare. Transilvania nu s-a integrat niciodată pe deplin regatului maghiar, tinzând mereu spre o individualitate proprie.
În anul 1541 Transilvania devine principat autonom, sub o suzeranitate moderată, din punctul de vedere al haraciului, a Imperiului Otoman. În acest context şi pe fondul rivalităţilor turco-habsburgice, părţile vestice ale teritoriului ardelean au optat pe o colaborare cu partida catolică habsburgică, în detrimentul principatului, mai ales că primii lui conducători au preferat mai degrabă un compromis cu Semiluna, decât alternativa unei rezistenţe, de altfel extrem de dificilă în acel moment, faţă de turci.
Ocupaţia habsburgică a comitatului, între anii 1551 şi 1556, a repre- zentat, dincolo de clasicul calvar al populaţiei civile, lipsită de apărare, şi realizarea primei conscrieri a comitatului, în anul 1552. A fost un eveniment de o importanţă capitală, privit mai ales prin prisma raporturilor de proprie- tate de la mijlocul secolului al XVI-lea.

Realităţile politice din comitat, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, vor fi legate în continuare de disputa turco-austriacă pentru domi- naţia centrului Europei. Ştim precis că, în anul 1551, trupele generalului austriac Castaldo au devastat cumplit valea Crişului Negru, prădând şi Beiuşul, dar nu avem vreo informaţie sigură legată de vreo incursiune directă şi în ţinutul Pomezeului.

În anul 1557, regina Isabella, văduva fostului voievod al Transilvaniei Ioan Zápolya, va cuceri cetatea Oradea, moment urmat în scurt timp de supunerea întregului comitat şi de alipirea lui la Transilvania istorică timp de mai bine de un secol.
Un moment extrem de important în istoria comitatului şi a întregului Principat a fost victoria Reformei în Transilvania. Într-un singur deceniu, în intervalul 1558-1568, calvinismul şi unitarianismul în rândul maghiarilor ardeleni, precum şi luteranismul la saşi, vor elimina aproape cu totul catoli- cismul din Principat.

Aşa cum am arătat deja, integrarea comitatului Bihor în spaţiul transilvan a marcat şi radicale transformări din punctul de vedere al proprietăţii funciare, în condiţiile dispariţiei episcopiei catolice de Oradea. Tot acum au loc şi câteva transformări radicale şi în cazul marii proprietăţi laice, multe dintre domenii schimbându-şi stăpânii. Principele Ioan Sigis- mund şi nobilii maghiari din zonă, unii refugiaţi din teritoriul central-maghiar ocupat la 1540 de turci, vor deveni noii mari stăpâni de pământuri din zonă.
Tot în contextul desfiinţării episcopiei catolice de Oradea, au avut loc şi câteva tentative de calvinizare a românilor ortodocşi din regiune. Cele câteva documente păstrate atestă această tendinţă, mulată pe noile tentative de a stimula folosirea limbii naţionale în biserică. Este interesant de menţionat faptul că în ciuda unei anumite presiuni calvinizante, venite pe filiera principe – stăpân de pământ – preot calvin, puţini au fost preoţii ortodocşi care au cochetat cu noua religie. Un recent studiu dedicat acestei teme enumeră ca trecuţi la calvinism preoţi ortodocşi din Brusturi, Popeşti, Ţigăneşti, Ciutelec, Petreu, Sărsig, Ianca, Chiraleu, Hotar şi Fâşca, dar cu o minimă influenţă asupra masei de credincioşi aparţinând amintitei religii. Este lesne de observat că ţinutul Pomezeului a rămas în afara acestui proces.

Revitalizarea catolicismului la finele secolului al XVII-lea şi începutul celui următor va stinge aceste tentative izolate de calvinizare a românilor din zonă.

Cetatea Kornis, cadru general
Este foarte interesant că una dintre puţinele analogii găsite în zonă pentru ancadramentele de uşă descoperite provin tocmai de la biserica din Tileagd, proprietate a nobilului Nicolae Telegdy, mort la 1583, unul dintre proprietarii domeniului Pomezeului. Probabil că meşterul care a lucrat la ancadramentele de uşă de la Pomezeu provine de la Oradea, nefiind exclusă o participare a acestuia şi pe marele şantier al cetăţii de la Oradea.

Astăzi planul fortificaţiei de la Pomezeu poate fi cu greu reconstituit. „Norocul” a surâs însă contemporanilor, prin munca unui pasionat, Francisc Storno, care la finele secolului al XIX-lea a desenat multe dintre cetăţile, castelele şi curiile bihorene, majoritatea dintre ele nemaiexistând astăzi. Pomezeul a fost şi el privilegiat din acest punct de vedere. În desenul publicat acum trei decenii, se poate observa forma patrulateră a fortificaţiei, flancată la fiecare colţ cu un mic bastion, cu rol mai mult decorativ decât defensiv. Imediat s-a avansat identitatea planimetrică cu cetatea de la Gyula din Ungaria.

Revenind la cele trei decenii de ocupaţie turcească, în foarte scurt timp s-a văzut că iluzia unor uşurări de sarcini pentru iobagi a fost doar un simplu deziderat; după 1661 ei vor plăti obligaţiile atât faţă de vechiul nobil, cât şi pentru noul stăpân, paşa de Oradea, dar şi spahiilor din teritoriu. Valoarea impozabilă pe poartă (două locuinţe) va ajunge la 20-25 de florini, o sumă mare pentru acele timpuri. S-au introdus plata haraciului către sultan alături de dijma din toate produsele însămânţate. Dijma din vin era luată acum în bani, Coranul interzicând consumul de alcool.

Se mai dădeau bani de fum, de lemne, de fân şi ovăz. Dările erau plătite în două părţi: prima la 23 aprilie, de Sf. Gheorghe, a doua la Sf. Mihai, la 29 septembrie. Mai existau uneori impuneri în muncă la drumuri, cetăţi, poduri etc.
Faţă de vechiul stăpân se efectuau cărăuşii, de multe ori cu aprobarea tacită a noilor autorităţi otomane, deşi au fost nenumărate cazuri când acestea s-au opus, până la satisfacerea propriilor cerinţe. Bihorul a fost subiectul multora dintre Dietele Transilvaniei, legate tocmai de încălcarea de către turci a unor convenţii legate de aceste ţinuturi de margine.
Eşecul otoman în faţa Vienei, cucerirea Ungariei şi intrarea trupelor austriece în Transilvania au schimbat într-un timp de un deceniu realităţile politice din centrul Europei, împingând spre Balcani stăpânirea otomană. În privinţa arealului Pomezeului, lucrurile au început să se mişte ceva mai repede. Încă în februarie 1686, după ocuparea de către austrieci a cetăţii de la Sâniob, instituţia comitatului, desfiinţată de turci la 1660, a fost reînfiinţată, în data de 22 septembrie anul următor fiind ţinută şi prima adunare nobiliară a comitatului încă pe jumătate aflat sub dominaţia otomană.

Tot atunci a fost reînfiinţată, sub protecţia Casei de Habsburg, catolică şi episcopia catolică de Oradea, desfiinţată în anul 1557. Luptele din comitat s-au extins treptat, astfel că în primăvara anului 1690, întreg arealul, cu excepţia cetăţii de la Oradea, a intrat sub stăpânirea austriacă. Este doar o problemă de probabilitate de un an-un an şi jumătate, data când ţinutul Pomezeului a fost şi el trecut de sub dominaţia Semilunii sub cea al Crucii: 1688-1689. Zona, ca întreg Bihorul şi întreaga Transilvanie, intra astfel într-o nouă etapă istorică.
Asediul cetăţii Oradea la 1692, luptele turco-austriece din zonă au provocat un nou rând de jafuri, rechiziţionări şi chiar pustiiri de sate. În acest context mai mult decât relevantă este conscrierea camerală realizată de noua administraţie habsburgică în toamna anului 1692, la doar câteva luni de la cucerirea Bihorului. Dacă am compara datele dintre ultima conscriere făcută aici de austrieci, la 1552, deci cu 140 de ani mai devreme, vom constata că în primul interval am avut luate în evidenţă 23.238 de gospodării cu cca 139.428 de locuitori, pe când în toamna anului 1692 au fost conscrise doar 1.337 de gospodării cu numai 4.452 de locuitori. Diferenţa este uriaşă, numai în zona de câmpie a Bihorului şi pe valea Barcăului, unde au fost cele mai importante ciocniri între austrieci şi turci, fiind numărate 133 de localităţi părăsite integral, arse şi distruse.
Este de asemenea grăitor faptul că printre localităţile ţinutului Pome- zeului sunt amintite în prima conscriere austriacă mai sus pomenită doar Câmpaniul cu patru porţi, deci opt gospodării cu 36 de locuitori. Explicaţia poate veni din două motive. Primul, pe care autorul studiului nu l-a detaliat, poate consta în înseşi ciocnirile din zonă dintre garnizoana turcească, canto- nată în castelul de la Pomezeu şi oştile biruitoare austriece. Nu putem şti în niciun fel amploarea acestora, dar comparând datele din zona de câmpie a Bihorului, mai sus prezentate, cu cele 133 de localităţi pustii, nu putem să nu ne întrebăm de ce această realitate nu s-a putut întâmpla şi în zona noastră.

O altă conscriere austriacă realizată patru ani mai târziu, în 1696, înregistrează realităţi ceva mai bune. Deşi Pomezeul continuă să fie pustiu, alături de Hidiş, Sitani şi Spinuş de Pomezeu, apare din nou Câmpaniul, de data aceasta cu doar două porţi, patru case şi 18 locuitori, la care se adaugă însă Coşdeniul, cu trei porţi, şase case şi aproximativ 28 de locuitori şi Vălanii de Pomezeu, cu acelaşi număr de porţi, case şi locuitori. Concluzia nu poate fi decât una singură.

În cei patru ani care au trecut de la război, zona continua să fie complet devastată, refacerile fiind mai mult decât greoaie. Pentru ţinut avem un total de numai 74 de locuitori, ceea ce este extrem de puţin în comparaţie cu realităţile de la ultima conscriere făcută tot de austrieci cu un secol şi jumătate înainte, în anul 1552.
Aici însă autorul studiului ridică o problemă foarte interesantă. El socoteşte că nu toate localităţile comitatului, şi să nu uităm că el cuprindea la acea vreme numeroase sate şi târguri de pe actualul teritoriu al Ungariei, au fost vizitate de conscriptori, fiind declarate distruse, depopulate, indiferent de starea lor reală, iar lipsa documentelor face imposibilă o verificare în acest sens. În aceeaşi ordine de idei, sunt menţionate localităţi despre care se ştie cu siguranţă, indirect, din alte documente, că nu au fost depopulate şi distruse şi care la rându-le nu au fost vizitate, din varii motive (drumuri şi poduri distruse, lipsa de siguranţă etc.), neintrând astfel în lista conscrierii48. Putem astfel opina că şi locuitorii din aşezările din arealul cercetat: Pomezeul în alţi autori dau pentru acelaşi an cifra de 12.564 de locuitori pentru comitat, un număr mai rezonabil totuşi decât primul: vezi Barsony I., Conscrierea camerală din 1692 a comitatului Bihor, în Crisia, primul rând, precum şi Hidişul, Sitaniul şi Spinuşul de Pomezeu, nu puteau să dispară, în contextul când regiunea nu a fost totuşi decât marginal teatru major de operaţiuni militare.

Comitatul, reînfiinţat, aşa cum subliniam deja, în anul 1692, va avea o nouă structură. El a fost împărţit în patru şi apoi în cinci plase (processus): Oradea, Şaret, Eriu, Beiuş şi mai târziu Salonta. Ţinutul Pomezeului a făcut parte din plasa Beiuşului, aceasta având în total 6 târguri şi 156 de sate. În interiorul ei se aflau patru districte româneşti: Beiuş, Pomezeu, Vaşcău şi Beliu.
Cu acest moment istoria medievală a ţinutului Pomezeului se încheie. Secolul al XVIII-lea va aduce şi lumea rurală de aici în contact cu tendinţele de modernizare a regiunii, care se vor face tot mai mult simţite. Veacul al XVIII-lea, prin reformele luate de administraţia austriacă, va găsi localităţile din arealul Pomezeului în plin proces de restructurare, legat de noua aliniere a satelor, de noile mentalităţi, precum şi de ultimele evoluţii în raport cu proprietatea funciară.
În câteva cuvinte vom încerca totuşi să creionăm şi viaţa cotidiană din evul de mijloc a locuitorilor de aici. În privinţa familiei Telegdy, stăpână multe secole în regiune, stau mărturie ctitoriile acesteia de la Tileagd, centrul său de putere. Până în prezent nu avem informaţii, documentare sau arheolo- gice, că ei ar fi rezidat la Pomezeu sau împrejurimi. În cazul familiei Kornis, cea care se pare că a construit şi a stăpânit castelul de la Pomezeu, aceasta este o tipică familie nobiliară de mărime mijlocie, atât de numeroase în întreaga Transilvanie.

Traiul acesteia rezidă din puţinele mărturii care ne-au rămas în privinţa castelului: prezenţa unor ancadramente renascentiste de cea mai bună calitate, o muncă extrem de costisitoare în secolul al XVII-lea, prezenţa probabilă a unor sobe de cahle în interior, ochiurile de geam cu care erau coîncadrate ramele din piatră ale ferestrelor, alături de slujitorii care aveau grijă de curte, creionează foarte succint o viaţă cotidiană îndestu- lătoare. Să reamintim doar că domeniul număra 15 sate, care toate lucrau doar pentru stăpân.
Zona Pomezeului a respectat în întreg evul de mijloc structura socială generală a ţinuturilor rurale ale comitatului şi ale Transilvaniei. În acel context putem afirma cu certitudine că în privinţa clasei sociale inferioare, în cazul nostru ţărănimea, era cea mai numeroasă în fapt, cu o pondere de cel puţin 95% din totalul populaţiei. Existau apoi şi un număr relativ mic de meşteşugari, concentraţi, cu siguranţă, în majoritate covârşitoare în Pomezeu, dar poate şi în celelalte localităţi.
Aşa cum am arătat deja, ţărănimea dependentă reprezenta majoritatea covârşitoare a populaţiei ţinutului. Ea era formată din românii ajunşi în stare de iobăgie pe domeniile bisericeşti şi nobiliare laice. Ei aveau, asemenea tuturor ţăranilor de această stare din Transilvania, obligaţii în produse (natură), muncă şi bani faţă de feudal, rege şi înalta instituţie bisericească episcopală, recte cea catolică. Printre ele este un fapt notoriu abuzul practicat faţă de supuşii ortodocşi, care deşi nu trebuiau oficial să plătească dijma faţă de biserica catolică, erau uneori siliţi la achitarea acesteia. Darea tradiţională a românilor faţă de rege era „datul oilor” (quinquagesima), adică achitarea la fiecare 50 de oi a uneia, a unui miel şi a unei mioare.

Este semnificativ faptul că datul oilor se percepea în toate regiunile Transilvaniei, semn pe de o parte al individualităţii sale în cadrul regatului maghiar, dar şi caracterului său cvasiromânesc. Aici trebuie, totuşi, subliniat faptul că un număr relativ restrâns de ţărani maghiari aveau şi ei condiţia de iobagi, mai ales în cazul celor care trăiau izolaţi de masa coloniştilor privilegiaţi.
Puţinii meşteşugari locali se îndeletniceau în special cu fierăritul, potcovitul cailor şi probabil şi turnarea unor unelte agricole. Condiţia lor modestă, poate cu ceva deasupra ţăranilor dependenţi, le-a permis uneori să-şi vândă o parte din produse la târgurile din apropiere.
Tipologia satelor din zona Pomezeului era specifică aşezărilor de deal. Satele se caracterizau prin izolarea relativă a gospodăriilor şi dispersarea lor. În jurul fiecărei locuinţe exista o parcelă, sistematizarea fiind extrem de relativă. Era posibil ca în mijlocul acestor sate să fi existat o mică piaţă (forum), unde se ţineau târgurile şi unde uneori se afla biserica, ridicată din lemn.
În acele vremuri viaţa cotidiană a ţăranilor avea reguli simple, împărţite riguros între muncile câmpului, datoriile senioriale şi păstrarea sărbătorilor religioase. Un element extrem de important al vieţii sociale a locuitorilor era reprezentat de locuinţă, pe atunci un adăpost util atât pentru om, cât şi pentru animale. Ridicate fără excepţie din lemn, ele aveau o tipologie simplă, cuprinzând trei modele generale.Tipul cel mai simplu includea locuinţa propriu-zisă, alcătuită, de obicei, dintr-o singură încăpere, la care se adaugă grajdul. Al doilea tip cuprindea mai multe acareturi în jurul construcţiei centrale. În sfârşit, tipul cel mai evoluat adăuga locuinţei cu mai multe încăperi grajdul, staulul, cuptorul de copt pâine etc.

În multe cazuri locuinţele erau semiîngropate, dar, mai rar, avem încă şi bordeie pentru locuit. Pereţii de împletituri erau lipiţi cu o lutuială amestecată cu paie mărunţite (tocate). Acoperişul, în două ape, era din paie, mai rar din şindrilă. Ferestrele erau mici, fiind dublate cu obloane. Mobilierul ţărănesc era la rându-i destul de Al. Doboşi, Datul oilor (Quinquagesima). Un capitol din istoria economică a românilor din Transilvania, Bucureşti, 1936, passim; trebuie adăugat un fapt extrem de interesant, şi anume că doar în Slavonia, regiune aflată în Evul Mediu în sud-vestul regatului maghiar, locuită masiv de o populaţie slavă, mai exista o dare specifică regiunii – marduruna – adică darea pieilor de jder
puţin numeros şi rudimentar. Zestrea păstra îmbrăcămintea mai aleasă şi textilele de casă. Patul din lemn era umplut cu paie şi aşternut cu ţesături masive pe post de acoperământ. O masă simplă şi câteva laviţe încheiau acest modest inventar. Vasele folosite la gătit şi mâncat erau din ceramică, multe cumpărate pe produse agricole personale din târgurile din apropiere care se ţineau periodic.

Iluminatul era realizat cu ajutorul lumânărilor din seu de oaie, doar în casele mai avute fiind prezent sfeşnicul realizat din material ceramic. În general locuinţele celor mai avuţi se concentrau spre „centrul” satelor, sărmanii populând „periferiile”. Trebuie de asemenea amintite numeroasele sălaşe ale stânelor, foarte greu de depistat arheologic însă, din cauza materialelor extrem de perisabile din care erau făcute, dar şi a caracterului lor de multe ori efemer.

Sfârşitul primului război mondial a adus, cum era şi firesc, o mare bucurie printre locuitorii satelor din componenţa comunei Pomezeu, asemenea celorlalte sate româneşti. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial se părea că lucrurile vor intra din nou în normalitate. Nu a fost însă aşa. Prezenţa trupelor sovietice în ţară şi acordurile internaţionale încheiate între marile puteri au făcut ca România să rămână pentru o vreme îndelungată în sfera dominaţiei sovietice. Acest fapt a avut consecinţe dintre cele mai nefaste pentru evoluţia României în următoarele aproape cinci decenii.
Prezenţa armatei sovietice în ţară a lăsat urme adânci în viaţa postbelică a ţării. Comportamentul acesteia nu a fost nici pe departe cel al unei armate aliate. Soldaţii sovietici s-au manifestat extrem de nepotrivit atât cu autorităţile române, cât şi cu populaţia civilă.
În vestul ţării primii militari sovietici au ajuns în a doua jumătate a lunii septembrie 1944. Ei făceau parte din unităţi ale Armatei Roşii care au ac ţionat în cadrul Frontului II ucrainean, al cărui comandant era mareşalul Rodion Malinovski. Încă din primele luni ale prezenţei lor în Bihor s-au semnalat o serie de aspecte comportamentale negative.

În general, satele din această zonă, printre care şi Câmpani de Pomezeu, Pomezeu şi
Aşa cum se cunoaşte, după ocuparea întregii ţări, autorităţile militare sovietice au declanşat o adevărată vânătoare a basarabenilor şi bucovinenilor aflaţi pe teritoriul României. S-a trecut la urmărirea atentă a acestora pentru a-i putea readuce în teritoriile din care au plecat în intervalul 1940-1944. Pentru aceasta au cerut şi sprijinul autorităţilor române. Astfel, cu ocazia unei razii efectuate pe raza satului Sălişte de Pomezeu de către Secţia de jandarmi din Beiuş, la cererea Comandamentului sovietic, au fost descoperiţi mai mulţi locuitori originari din Basarabia, printre care Ana Cernabrov, care lucra ca învăţătoare, originară din localitatea Valentir, raionul Tighina.

În Pomezeu au fost descoperiţi alţi refugiaţi: Tătaru Xenofon, funcţionar, Tătaru Tatiana, casnică, şi copiii lor: Tătaru Ludmila şi Tătaru Vasile96. În ciuda opoziţiei acestora, ei au fost ridicaţi şi trimişi înapoi în URSS. Iniţial au declarat că preferă să fie împuşcaţi decât să se reîntoarcă în Basarabia ocupată de sovietici.
St aţia de cale ferată Holod era locul în care erau îmbarcaţi toţi cei care urmau să fie repatriaţi. Asta în condiţiile în care în zonă era un număr foarte mare de cetăţeni originari din cele două regiuni istorice româneşti care urmau să facă drumul întors de unde au venit. Ei erau însoţiţi şi de un agent sanitar în persoana lui Ilie Curta, de la circumscripţia sanitară Lunca. Prima serie de repatriaţi luau calea URSS-ului în data de 1 martie 1945, ora 9 dimineaţa, îmbarcaţi în două vagoane. Ulterior au urmat şi altele.

Prima staţie de oprire era tocmai oraşul Iaşi, de unde drumurile acestora se despărţeau. Cei care plecau spre Bucovina erau separaţi de cei care urmau să ajungă în Basarabia.
Dar acesta nu a fost decât începutul. Anii următori au adus cu ei instaurarea deplină a noii „orânduiri sociale”, regimul comunist. Pasul decisiv a fost făcut odată cu alegerile trucate din noiembrie 1946. Pentru ca forţele „democratice” grupate în jurul comuniştilor să aibă câştig de cauză s-a recurs la acţiuni de propagandă susţinute încă din primăvara-vara anului 1946. Acestea aveau o paletă extrem de diversă, începând cu adunările populare clasice în care sătenilor le erau aduse la cunoştinţă „binefacerile” comunis- mului până la acţiuni mai complexe de genul caravanelor culturale şi cinematografice.

O astfel de caravană a ajuns şi în satele comunelor Holod, Cociuba Mare şi Pomezeu, în iulie 1946. În acest caz au acţionat „tovarăşii de drum” ai comuniştilor, reprezentanţii Frontului Plugarilor. Rezultatul acţiunii a fost supraevaluat specificându-se faptul că „s-au rulat filme cu caracter propa- gandistic. Plugărimea a rămas f. foarte mulţumită şi a cerut insistent să mai vină caravana pe la ei. Am constatat că caravanele cinematografice for- mează un instrument politic şi educativ foarte important”.
Asemenea acţiuni au mai avut loc. Toate aveau ca scop principal atragerea a cât mai mulţi votanţi din lumea satelor în vederea câştigării alegerilor. În acelaşi timp autorităţile supravegheau îndeaproape orice miş- care a liderilor politici ai partidelor istorice din sate. Aceştia erau monitorizaţi şi împiedicaţi să desfăşoare activităţi propagandistice favorabile formaţiunilor politice pe care le reprezentau.

După 1989, la fel ca şi înainte de această dată, economia comunei Pomezeu este una pronunţat agrară, industria neavând aici tradiţii însemnate. Agricultura este ocupaţia fundamentală a locuitorilor comunei. Producţia totală vegetală este cea mai răspândită în economia agrară a comunei. Păşunea de care dispune comuna este destul de întinsă.
În prezent în comună exista o Primărie, un post de Poliţie rurală, un dispensar, trei şcoli generale de 8 ani, şase şcoli generale de 4 ani, şase biserici ortodoxe, trei penticostale şi una baptistă, şapte cămine culturale, patru grădiniţe, şapte cămine culturale, o bibliotecă comunală.

Ocupaţia locuitorilor preponderentă este agricultura, în special cultura cerealelor şi creşterea animalelor, fiind una dintre comunele fruntaşe din Bihor în privinţa creşterii porcilor, vitelor şi ca număr de tractoare pe gospodării: 1 la 4 gospodării